Zace în mine o furtună imensă,
O gălăgie pe silent.
Mi-e dor de tine dimineața
Și ce mai pot să-ți cer?
Fără mâna ta, a mea e rece.

Tac, nu-ți zic nimic, ci ascult atent de la alții ce mai ai de zis.
Zi-ci tu destule altora, ca dovadă cât te-am iubit.
Eu nu știu să comunic și nici bine să explic.
Nu mai încape durere-n mine, atâta știu să-ți zic.
Mai bine plec acum, cât răul încă nu mă omoară.

Mi-e așa greu să te las, tu, iubirea mea frumoasă.
Cine are grijă de tine? Cine te așteaptă acasă?
Sunt la patru străzi distanță și, dacă n-o să fac față,
Alerg, mă mut înapoi acasă.

Țipă la mine, spune-mi că nu sunt de-ajuns,
Că am ajuns aici din vina mea, după ce tu mi-ai spus
Să am grijă de noi, că altfel o să ne rupem.
Abia mă țin pe mine și asta te face să suferi.

Zac în mine toate fricile tale,
Că ne-am tot jucat care pe care.
Acum sunt cu ele singură.
Mâna mea încă te mai caută dimineața.

Au trecut săptămâni, te iubesc la fel ca-n prima.
Am slăbit așa de tare, nici lacrimi nu mai pot găsi.
Eram stâlpul de sprijin, iar acum stâlpul se clatină.
Nu mai luminez cu stele, am altă cromatică.

Piele pe piele, ochi în ochi, zi-mi că nu te doare.
Strigăt peste strigăt, ceartă, ceartă, supărare!
Simt că nu mă înțelegi, ascultă-mă clar când o spun!
Dar vorbești iar despre mine. De ce și nu adevărul?

Ce să cred? Că iubirea nu-i de-ajuns?
Că am ajuns aici din vina mea, fix cum ai spus?
Chiar dacă am și eu nemulțumirile mele,
A murit ceva din mine când ți-am zis la revedere.