Aș putea să alunec
de pe stânca aceasta
izbită de val
și să mă trezesc înotând
din toate tăcerile,
să mă lovesc de icoane,
de pasul
care știe, ochi cu ochi,
să croșeteze întregul.
Din privire, se cască viitorul,
plasă de sărit în toți pereții
în care te izbești de unul singur,
pentru adieri la pupa dorului.
Iar ei devin oglinzi
în care îți vezi chipul,
scrii pe ei cu săgetări muzicale.
Probabil că învingătoare e poezia.
Își cere dreptul la respirație.
Pereții se înalță, se dilata,
se sparg,
și tocmai
când aș fi zis că merg cu tălpile goale prin iarba fragedă,
iată cum mă pândește un gând lunatic,
mă trage de gene într-o cădere
din care să mă ridic îmbogățită de ecouri.
Poezia mă vrea,
nu știu cine pe cine naște,
eu pe ea sau ea pe mine.
Dacă nu m-ar fi căutat,
dacă nu m-ar căuta
nu aș fi ieșit, nu aș ieși din mine
cu atâta naturalețe
la întâlnirea cu timpul.
Culorile îi răpesc privirea.
Formele o înghit.
Recompun, din fragmente,
tabloul îmbucurător al vieții.
Probabil că de aici, totuși,
se naște ceva mai presus de vedere,
o punte pe care merg încolonate
rugăciunile îngerilor pentru sufletul neamurilor,
un pas mai aproape de sensul tuturor lucrurilor.