Eu mă lansez în adâncul
cuvintelor și al meu,
căutând să aduc la
lumină
încă o speranță.

Dar, de multe ori,
amețesc,
mă sufoc,
iar, când îmi desfac
degetele,
nu se văd
decât pete de umbre.

Și totuși, iar cobor în marea fără mal,
acolo unde frica pare-a fi stăpână,
căci știu că-n orice umbră-ascunsă sub un val
scânteie-un adevăr ce-așteaptă-a mea mână.

Chiar dacă-n piept mă arde-al gândurilor dor
și bezna mă cuprinde, rece și străină,
din liniștea tăcerii crește un izvor,
iar petele de umbră se-aprind într-o lumină.

Așa pătrund în taina abisului tăcut,
privind cu ochii limpezi tăcerea ce mă-ngheață —
căci orice umbră grea în care am căzut
o schimb într-o lumină și-o urc la suprafață.
Deși sunt scufundat în propriul meu gând,
nu-s umbră ce se pierde fără de speranță,
ci sunt scafandrul care, chiar de mă mai frâng,
aduc din bezna mării un răsărit de viață.