I-am spus lunii mai:
— Mai stai! Mai stai!
De-ai vrea, toată viața
Cu tine-aș petrece!
Dar ea mi-a făcut cu mâna
Ca o fată rece
Și-a luat cu ea
Cerul albastru
Și liliacul,
Salcia-nflorită
Și calmul
Ce-mpodobea lacul.

Acum e decembrie
Și i-am spus să plece,
Dar ea îmi aruncă
O privire rece
Și-mi pune troiene
Și nori negri-n cale,
Cu geruri siberiene
Și ape ferecate.
Pare că nu mai vrea
Să plece-n altă parte.
Va pleca, în cele din urmă,
Și ea.

Va reveni luna mai,
Dar eu voi fi mai bătrân,
Tot mai puține flori
Voi mai strânge la sân.

Și totuși, sub zăpada ce pare de neînvins,
Sămânța primăverii își ține focul aprins,
Iar anii ce mă ning nu pot să-mi ia din piept
Lumina blândă-a verii pe care-o tot aștept.

Căci fiecare floare pe care-am strâns-o-n gând
Rămâne-n mine vie, cu parfumul ei blând,
Și-n iarna târzie, când pasul este greu,
Înfloresc din amintire și sunt tânăr mereu.

Nu-i nicio nepotrivire între vis și anotimp,
Când port în mine cerul din cel mai dulce timp;
Chiar dacă fruntea-mi poartă a iernilor ninsoare,
În piept îmi bate încă o inimă cu soare.

Când anii vor cerne ninsori peste noi
Și ziua va scădea domol către seară,
În suflet vor crește primăveri înapoi,
Căci tot ce-ai iubit nu piere-ntr-o iarnă.