Nu știu ce ar fi trebuit
să am în locul sufletului
ca să trăiesc fericit.

Dacă aș fi avut o piatră,
necazurile ar fi sfărâmat-o.
Dacă aș fi avut un gol,
s-ar fi umplut cu mâzga vieții.

Noaptea pe care o au neomenii
nu le aduce fericirea.
Golul dinainte de Facere
poate ar fi fost cel mai potrivit.
Dar tot n-aș fi fost mulțumit.

Căci piatra e surdă și-n veci nu tresare,
Iar golul e mut în pustiul lui rece;
Doar sufletul frânt, prin adânca lui stare,
Învață să ardă, să ierte, să plece.

Și-n fiecare rană ce sapă-n tăcere,
Se naște o stea dintr-o lacrimă vie,
Căci omul nu crește din blândă plăcere,
Ci doar din durerea ce-l face să fie.

Așa că-mi aleg iarăși pieptul ce doare,
Acest strop de cer rătăcit într-un lut,
Căci fără de suflet, sub marea de soare,
Aș fi doar o umbră fără început.

Nici piatra, nici golul nu știu să iubească,
Nici lacrima-n ele lumină să nască,
Doar sufletul poate, prin propria-i durere,
Să schimbe-ntunericul în înviere.