Mi se lipesc degetele de litere,
Mi s-au lipit cu ceară și cu suflet și cu amărăciune și cu mine și cu tine și cu mii și mii de sunete și cu iubire.
Mi s-a scrijelit destinul cu palma și cu dalta și cu mine,
Mi s-a spart capul de o piatră când am încercat să aflu ce însemn,
Mi s-a deschis cuvântul în silabe ca să-i studiez mațele goale de sens și de pulbere maternă,
Mi s-au întâmplat aripi și gravitații repezi, mai repezi, din ce în ce mai repezi.
Până am căzut lată la pământ, în lut.
Acolo am devenit vas de purtat sentimente inexprimabile în literă.
Atunci ceara nu mi s-a topit, sufletul nu mi s-a golit, amărăciunea m-a surprins mai mult decât oricând
cu iubire și ură.
Atunci am înțeles de ce sunt scrijelită cu numele destin și nu pot șterge urma daltei de pe mine,
Atunci mi-am șters capul de sânge cu-un propsop
și mi-a rămas doar gura plină de sângele cuvântului silabisit: iubirea mea.
Cuvântul mi-a căzut din gură cu gravitație inegală, repede și încet,
De pământ, de lumea ce nu mă înțelege, de cauzele situației de-a fi după legi.