Un fel de a ne întâlni cu noi înșine- cei deposedați de basmele virtuale,
Răsfrânți peste o lume întreagă în care ning păsări galbene,
Ar fi să ne dozăm nevrotic lașitatea în vitralii de raționamente,
Decenți în fața iluziilor comune-

Într-atât de decenți, de astăzi, vom fi!

Cea mai frumoasă zi e cumplit de departe,
În gondole pasc corbii o inimă abia răsărită,
Stelele își vor lua până la urmă înapoi nisipul și adâncurile mării,
Tu vei rămâne același captiv în țesătura covorului persan,

Numai zimbrii, turme de zimbri sălbatici,
vor da năvală în buzunarele somnului.

Pe Pământul nostru nu poți face tai chi chuan într-o rază de soare
izvorând din copacii cu rădăcini arteziene,
Ci doar în vis, unde morții sunt totdeauna și frumoși și tineri,
(Acolo unde ne-am fi trait Parisul și uneori Veneția,
Integri si liberi...)

Prin ferestrele deschise orașul scandează liniaritatea omului;
Proscriși sunt Oamenii de Umbre!
Omul-cerc și Omul-elipsă,
Și oamenii tuturor curbelor- pier.

Suntem Atlanti,
Într-o Eră de Linii.