Din maluri neputând s-o mai incapă
De-atâta nemiloasă-nmărmurire,
S-a ridicat neînteleasa apă,
Ca o tulburătoare nălucire…

În suflete sădind reîntregită
Icoana vie-a ultimei ispite,
Făptura sa din ceată zămislită
S-a dăruit oceanelor topite…

Agonizând, răsfrântă in oglindă,
Ca o madonă pururi solitară,
Zadarnic incerca să mai cuprindă
Îndepărata dorului povară…

Să nu privim cum cade-n noi iubirea –
Plouă mărunt si înserarea doare;
Ca un blestem aduce amăgirea
Tăcere…neputintă…asteptare…

4 septembrie 1991.