Ne-au năpădit păpădiile, prietene,
ne-au podidit păpădiile înflorite!
Se-ndeasă, se-aruncă, se-îngână, se ceartă...
Ne-au invadat păpădiile,
ne-au cotropit păpădiile pufoase!
Câmp nesfârșit, incredibil de alb –
și noi mici, mici... cât o păpădie.
Dă-mi mâna și hai să le lăsăm să treacă,
să curgă prin noi alunecând ca ploaia,
să ne ningă prin gene cu puf incolor.
Ne-au traversat păpădiile, prietene,
ne-au străpuns păpădiile pufoase!
Și după, prin iarbă, abia atingând
frunza incredibil de verde,
se cerne liniștea dinspre apus,
spărgându-se tăcut în mii de gânduri.