n-am să dorm nu am să scriu mă doare
fiecare ultimă-ntâmplare
întru care-am adormit ca slugă
fiindu-mi ziua pod și noaptea glugă

lucid ca o reflexie-n oglindă
las mâinile de umeri să mă prindă
și strâng atât de tare strâng încât
aud trosnindu-mi osul meu din gât

și mi-e pustiu și frică da! îmi este frică
de cer când ochiul gol ridică
sub pleoapa vânătă și scrisă
cu o lumină totdeauna interzisă

sub ea aievea sunt și-mi sunt nimic
poate că nu e frică doar mi-e frig
și silă multă silă și dezgust
de șoarecii mușcând din zeul frust

mă scurg precum o lumânare flască
las flacăra celulele să-mi pască
oglinda sparg rămâne frica-ntreagă
altarul mort nu poate să-nțeleagă