când nu mă mai miră ,
ziua ,
cum iși schimbă veșmântul in fața mea
fără nici o umbră de pudoare , uite așa : furoul mustind de stele , iar în zori
bluza subțire , bleu fluturând în adieri noi

când nu mă mai înțeapă
cornul
blând al după-amiezei albastre de iarnă
și mi se scurge înserarea lin , ca și cum aș sorbi-o
auzindu-se doar foșnet de astre , în trecerea lor
atât de maiestoasa și totuși , așa de discretă

când nu mă mai frământă acest "când"

- am gasit
locul unde lutul , poate împrumuta forma mea
și timpul , nepreumblând prin venele mele haotic
își poate îngadui răgaz , măcar cât
să-și răsucească arcul...