Sufletul corb
Încet, încet nopțile devin pline
Bate un vînt printre corbi
Îmi sorb Cîmpiile Elizee din piept
La apus bate un vînt printre corbi.
Îmi singerează sternu-n muguri
Închipuiți pe ram de gheață
Suflă a spaimă Aquillonul
La mine, la mine în piept.
Urlă fierbinte amar în gaura inimii frigul
Puternic și alb glasul nimănui
Strigă: nu-mi pasă! Nu-mi pasă de nimeni
Mori în lacrimi și fîn de cuvinte
Mori! Vidul e leagănul tău
Mori! Mori, biet poete
Nimeni nu te va-nțelege.
Mi-e viața poezie pentru cucuvea
Mi-e viața, viața mea
Un lung poem pentru cucuvea.
Iubiți-mă, vă strigă fiecare cuvînt
Iubiți-mă, iubiți-mă…..
Pînă la apusul pămîntului
Pînă la adormirea Aquillonului
Pînă la somnuirea crivățului.
Îmi va fi bine,
Bine-mi va fi și cald
Cînd Christos va da foc țărînei
Vreau acest foc mistuitor
Ca pe un excurs despre cimitir
Să-l sting cu apele prelinse
Din ochii sfinților gîtuiți în cer.
Amprentele mele, amprente…
Degetele mele, degete….
Amprentele, degetele, mîinile, brațele
Miilor de suflete vidate
Bîntuite de frig, de gheață și de neiubiri
Stau zăbavă pe firave gîtlejuri de sfinți îngeriți
Ca furișatul sărut pe gulerul unui iubit.
Ah! De-ai sări tu afară din pielea mea!
Dar tu nici nu știi că poezia e vid
Că vidul e moarte
Că moartea e nemoarte
Că nemoartea e nebunia ei
Că ea necunoscută fiind
Necunoscută din nenumire
Mă caută s-o numesc
Și-i rău, rău de tot
Mi-am scos la plimbare-n lumină sufletul
Fără un singur cuvînt! Fără doar un singur cuvînt
Și-i rău, rău de tot.
Încet, încet, nopțile devin pline
Bate un vînt printre corbi
Îmi sorb Cîmpiile Elizee din piept
La apus bate un vînt printre corbi.
Îmi sîngerează sternu-n muguri
Îmi lipsește un singur cuvînt, doar un cuvînt
Și-i frig, e vidul de moarte
Moartea se deschide-n nemoarte
Coapsele ei îmi oferă coșciugul
Tăcuta tăcere tăinuită niciunde.