Te întâmpin, zi după zi, ca un nor
ce trece pe obrazul tău dar tu încă mă cauți
în sori negri și rotunzi
zugrăviți în pereți. Sunt stors și adus de spate
dar nu pot fi mai curat, mai adânc...
Nu pot fi o minune sfruntată.
În jurul meu vorbesc pietrele arse
sub rugăciunile serii, despre tine...
Am obosit dar somnul îmi irită pleoapele,
am flămânzit dar nu-mi mai priește lumina...
am visat...
și s-au închis porțile cerurilor.

Și rămân întrupat într-un nor
care trece zilnic peste chipul tău.
Uneori mă alungi, alteori mă adori,
suspinând asfințitul cu buze negre și sângerate.
Uneori (dar numai uneori)
zâmbești nesigură sub mătăsuri galbene
iar eu cad. Tu mă refuzi,
eu cad din nou. Zile și nopți întregi
ne întretăiem cu răsăritul și asfințitul
dar pentru noi nu mai avem timp și curaj.
Și poate e mai bine.