nu-mi ajunge zbuciumul
unui singur zbor de ieri
ce și-a ridicat pânza albă,
lăsând să i se vada focul din privire
cu o frenezie tăcută,asemenea unei năluci,
mereu purtând o făclie
sub cămașa de noapte subțire,
a cotit pârâiașul ce duce spre iad
și m-a făcut,străin de propriul puls,
să ma închin in fata oglinzii
golite de imaginea morții.

când m-am ridicat era seară
și cercurile erau la locul lor,
pe retina tremurândă a unor degete
care nu mai găsesc clapele
prefăcute in cicatrici sângerînde.

amară e clipa când cred că nu exist,
că nu mai pot sa simt...
adierea unui zbor frânt.