Copilandri aproape inocenti
ti-au rastalmacit zambetele
astfel incat
in ziua cand noi pierdeam la mondiale
se adunasera aproape cinspe saptamani jumate
de cand ai refuzat
hrana, rujul si ultima grenada
ce atarna acum de gatul meu,
in plina functiune.

Nu am venit la spital.

Batusem Argentina aproape infantil
iar acum tuburi, pensete, seringi
zaceau aruncate in mijlocul raspantiilor pline de oameni
viitor tristi
lamaite, toporasi, crini, chiar si un mar in floare
sperau ca undeva, cu capul ingropat in perna,
ai inceput din nou sa mananci.

Nu am ajuns atunci acolo.

Atata timp sta rasucit in jurul meu acum,
clipele fumega, buzele s-au umflat
cat patratul de cer lipsa
fara culoare,
fara miros,
doar cu umbra focului de tabara
pirogravata pe frunte.

Acasa m-am intors singur.