Sufletul meu
întins pe tarabă,
până toamna târziu:
amintiri la legătură,
un kilogram de speranțe,
o grămadă cu neîmpliniri,
la sac cele neîntâmplate,
inima la bucată.
De cum roșesc ridichile
și până se-mpietrește gutuia.

Prețu-i mare,
nu ia nimeni,
toți întreabă,
se scotocesc prin unghere mucegăite
și n-au. N-au curaj
să cumpere.

O singură zi în an,
când depărțise Moise Marea,
poporul meu blajin
își va vedea ursitul.

Îmi înfoi fusta-nflorată,
ca o marylin monroe
brunetă.
Doar atunci
ți-s vândută.
Pe nimic.