Toamna și-a așternut frunzele moarte...
Încă mai cad ușor, ca niște șoapte.
Cadavrele lor zac într-o groapă comună.
Trupuri uscate pământul rece adună.

Atunci când viața ne lovește
Sufletul ca frunza pălește.
Se stinge tăcut oricare sonet
Și îndrăgim orice trist, tomnatic, poet.

Afară plouă și picurii cad monoton
În acest rece și morbid sezon.
Plouă afară și-n sufletul mort...
Nici nu mai știu cum să mă port!

Nu, toamna aceasta nu e tristă.
E doar supărător de realistă.
Ne aduce aminte că totul are un sfârșit.
Cadavrele ard acum mocnit.