Cuvintele, cu harul lor divin,
Urzesc în taină gândul de mai bine,
Prin sfere ancorate- n bleu aldin
Lucind pe bolta zărilor marine.

Efervescența marilor cutume
Cuprinde Universul saturat
Atâtea mii de ani, în mod anume,
Cu sensuri numai bune de damnat.

Izvorul în care ne oglindim
Urâtul sau frumosul chip cu vamă,
Neîncetat ne cheamă să cinstim
Esențe ce în noi azi se destramă.

Pentru o clipă de deșertăciune
Există și reversul- neglijat;
Nuanțele se schimbă în tăciune,
Trecând de partea marelui păcat.

Retrași în carapacea lui Eden,
Umbrim adevăratul sens al vieții;
Precum de ploi, grăunții de polen
Ades apun în pragul dimineții.

Cuprinși de- a valma- n desele schimbări,
Elanul se transformă în nimic;
Acropole mărețelor cântări
Lucește- zi ce trece- tot mai mic.

Un semn uman, și raza de lumină
Minunii se va închina în veci:
Iubind din suflet firul de verbină,
Iubire semeni veșnice poteci!