În stînca albă-pacea legendară
Dormi-vor anii de povară strînși,
Mă naști cuvînt acum, ca prima oară
Cînd plopii erau strîmbi și erau plînși.

Tăcerea mi-o desparți egală-n semn
De-o sabie cu miez de castitate
La mijloc lași o lumînare ca îndemn
Pe la răscrucile eternelor păcate.

Un munte-mi doarme somn de neființă
Cînd mă zidești în gesturi și cuvinte
Albit de dor, de patimi și credință
Mă-nchizi în casa unor labirinte.

Pe creste-nalte, floarea cea de taină
Perenă între lumi adiacente
Te simt îmbrățișată ca o haină
A viselor romantice... ardente.