Mult prea albastră
De Ana Roxana Ciupuliga

Acum mă simt mult prea albastră,
Nici cerul nu mă mai suportă;
Pervazu-i trist lângă fereastră,
Iar luna suspendată-i spartă.

Nici visele nu mă așteaptă
În vasul meu de alabastru;
Nopțile-s albe, steaua poartă
Un rânjet ce nu e de astru.

Și lacrimile mă tot ceartă
Că plâng și mă storc de durere;
Mă oglindesc iar într-o soartă,
Ce-i plină, plină de tăcere.

Nu mai e bună apa moartă.
Ploaia nu vrea să mă salveze:
S-a ascuns iar în nori de vată,
Lăsând doar vântul pe faleze.

Da… luna suspendată-i spartă,
Pervazu-i trist lângă fereastră,
Nici cerul nu mă mai suportă
Acum când sunt așa albastră.

14 ianuarie 2002