lipăi sufletul ca o sălbăticiune
cu zilele grele
colierul de gloanțe l-am rostuit
din rănile mele

îmi sperii năluca spărgând alune
pac!
poc!
nu te mai speria
nu mai fugi
stai într-un loc
împielițatule

între frunze și ceață ferigi
de sânge
fruntea mea încopitată
îngândurată se strânge
din amorțirea prelungă
inima s-a cuprins de licheni
ca o spânzurătoare adâncă
din care picioarele îmi atârnă
spre cer
cum venele viitoarei ierni

adio! îmi spun
privindu-mă în luciul
propriilor ochi