nici lumea nici infinitul nu mai poate visa singurătatea ne absoarbe-ntr-însa
doar vorbe ciudate și-o haină îmbracă un suflet zăvorât în trup
mă lași mereu pentru alte timpuri în noaptea brazilor cerniți de alb
doar buze priviri și o pace adunată în palme - neliniști precare
fiecare cuvânt clocot de uimire ascuns în lumini risipite - minciună
din care doar eu refac rămășițele unui vis - dezamăgire blestem
știu lumina obscură cade din stele – povești enigmatice
deasupra noastră doar cântecul ce-l port ca semn de îngropare
cerul murmură oniric – când nu mai ai timp totul e zadarnic
gândul meu nebun la marginea anotimpurilor limpezește clipa
în răsuflarea nopților foșnirea dimineții – spirale de abis deschise
dincolo de noi destinul năuc de disperare ne fâșâie prin vene limbi despicate
fără regrete fără plâns în ritm domol ca un îmblâzitor de șerpi – mă strângi la piept
minciuni cuvinte răsuflare scotocesc măruntaiele copilului din mine
lupii înhăitații mă-mping sub tăișul coasei făcându-mi din prezent amurg
e greu să schimbi cuvântul în inima ce piere răsfrângerea în ape nu doare
rostiri însângerate – eu nu am arme
soarele răsare și peste buni și peste răi
amintește-ți când vei privi pumnul acesta de țărână
că nu demult
ți s-a așezat
căuș în palme