mă latră câinii

o țigancă plăpândă
își poartă părul nomad pe umeri,

lung și negru,

nopți de iarnă străbătute
de strămoșii ei
robiți de dans și de ploi

o rochie albă i se învălurează
peste trupul încins de sori

un marș de freamăt și durere
e mersul ei

cu fiecare talpă desprinsă de pământ
îi saltă fiorii

mă latră câinii

o poartă veche de lemn
scârțâie pe urma sa

aceeași lună, în treacăt, deasupra

nu știu sigur,
dar parcă se vede
și același cer.