Deschis-am poarta minții catre lumea fără noima.
Mușcat-am cu nesaț din mărul otrăvit si blestemat,
Și-ndată fostu-m-am cuprins de-o voluptate amară și diformă,
Care facut-a greutatea crucii mele de nesuportat.

Priveam lipsit de vlagă către dealul ce se înalță-n zare,
Simțind pe umeri, precum Atlas, veșnicia cerului nemărginit
În aer mirosea a moarte și trădare
Și rănile deschise-mi sângerau prin giulgiul prăfuit.

Scuipat, hulit, lăsam drumul să-mi poarte pașii,
Urându-mă că sunt și fi-voi tot ca ei
Deopotriva pedepsit cu hoții și cu lașii
Încoronat ca rege peste atați necredincioși și farisei

Plângeam, dar lacrimile nu-mi udau obrazul pălmuit
Și buzele-mi păreau udate cu venin
Voiam să strig, ca totul să se năruie, să ia sfârșit:
"Primește-mă, Părinte, mă căiesc,...La Tine vin"

"Dacă aș putea să schimb...să fiu ca El..."
Mi-am zis, privind pilonii ce mă rastigneau
Jucat-am rolul scris de proorocul Ezechel
"Mi-e somn acum și Tie vreau să mă redau"

Dar templul necredinței mele nu s-a sfărâmat,
Și luna-n sânge nu s-a prefăcut...
Marea, pustie, fără valuri, țărmul a udat,
Lăsând tenebrul să se apropie tăcut.

Încremenit, pe frunte stropi de sânge-mi picurau
Privind spre cerul făra nori, sleit, am adormit
În inimă, dureri și patimi, groaznic mă munceau
Iar mâna-mi amortita-argintii-a dezvelit.