mă smulg din insomnie, obiectele mi se par mai mari
rigiditatea lor îmi dă senzația de clopot, un aqualung medieval
sau o existență ca o curbă a lui gauss deasupra creștetului meu
mi-e sete. mă gândesc la prietenii mei, la setea care devine
un alt clopot în care bat cu limba uscată dar nu se-aude
mai nimic. aș da pe gât o tequilla, apoi o oră în fotoliu cu capul
dat pe spate, fără cafea, fără țigări, doar să simt toxinele
din sânge, otrava scursă prin țevăria venelor, moleșeala ca
o pată mărindu-se într-o pânză. asta e poziția mortului

poate și ceea ce simt e la fel dacă n-aș ști ce se risipește
prin mine, o energie latentă cu sclipiri de inox, o stare
care grohăie ca un animal în căutarea hranei și cu toate
astea sănătatea mea devine din ce în ce mai bolnavă

nici vorbă de moarte, îmi plac orele astea în care mă părăsește
curajul de a face orice. mi se trage de la apusurile prea multe
de la pendularea soarelui prin mațe, hipnoza aceea
care-ți întunecă mintea până la miezul nopții, apoi veghezi
pupilele se măresc și privesc fix, dacă atunci te-ai mișca

ți-ai da seama că încă mai respiri, dar în jurul nărilor
a apărut o culoare stacojie, aceeași pată care-și deschide
aripile într-un zbor strident, chiar dacă n-o vezi, te simți cuprins
sângele vibrează până când renunți să mai gândești la
fiecare senzație ca la o altă dimensiune a corpului, în fond
nu vei fi niciodată pregătit. mi-e sete, prieteni, foarte sete