Dacă e liniște, aud uneori în mine
bătaia de inimă
a morților mei.

E bine, le spun, cât mai sunt,
încă aveți adăpost.

E bine, le spun.

Morții mei încuviințează tăcuți, mă mai întreabă de una, de alta,
ies la plimbare când plouă și-i las să respire prin pielea mea,
noaptea mă acoperă cu palmele ca să nu văd
cât de aproape
e întunericul,

și numai când te apropii de mine
dispar,

răsuflând ușurați de a fi șters la timp
de pe sâni
gustul umbrelor.