Să mai deschid astăzi gura
Când cercul larg mă strânge
În simțire,
E haos
De mizerii împrăștiate
Născute chiar din sine.

Ce lacrimi…
Mai vărsăm țărână,
Când ochii obosiți
De tânăr dorm,
E tot mai grea
Privirea moartă
Obosită
De atâta somn.

Plânsul omului…
Haosul născut din sine,
Tot mai tare lasă
Semne,
Nu de mișcări cernute-n vreme,
Ci cioplit de ciocul lui
Sărută poarta gnosului,
Nu voind să se cunoască
Ci voind să se mai nască.

El…
Acesta-i omul cel de azi,
Bocitorul propriului sicriu.