gândul că ar putea veni inima și ți-ar spune: am două inimi în piept
una cu gâtul lung care scutură și șterge praful, cealaltă
mignonă, verifică marginile corpului ca pe o graniță
dar nu ai accepta o curvă bicamerală
dirijată de reverberațiile venite din afară. un străjer, e drept
prinde bine. sincopele se înșiră la soare pe o funie a leneșilor
un soi de pinocchiadă cu burțile pline: drojdie, malț, apă

bocitoarele țipă, o gură de oxigen între două strigăte ajută
la evacuarea corpilor străini din sânge; și curvele de pe centură
respiră, bocesc. ridică din umeri, sprâncenele se întind
ce înțeleg eu prin saturație și haos? sunt lacom să tac
tăcerile îmi fac bine. azi am fost la un atelier auto; se îndrepta tabla
ciocănelele urechilor au bătut în vopsea, am zâmbit zâmbetelor
smalțul dinților este expresia aprobatoare a muților
care se înțeleg perfect într-un menaj
scrupulos. am plecat cu senzația că toată lumea
are repere exacte dacă zgomotul din jur înghite corpurile
fără dumnezeu vocal. atunci de ce bocim, de ce suntem grași?

am în inimă un harem de inimi, un colhoz de inimi; ele stau pe centura
corpului și plâng curativ, soarele lor e mov cu danteluță
fireturi și paiete. am o inimă kitsch și mi-e dragă
mi-e mai dragă decât dacă aș avea o inimă-leu cu alți lei înghițiți