Ploaie de vară,tristă,
simți inima cum palpită…
Ritmul ploii e dezolant,
iar asfaltul înecat plânge.
Eu alerg
și mă împiedic de lacrimi
în drumul meu spre copacul
plin de omizi,băloase...
Nu mă ține copacul.
Îmi rezervă doar
un joc sordid,fără sfârșit...
Nu mai rezist,
aruncă-mă în sus sau în jos,
nu îmi pasă,
dar nu mă chinui la infinit...
Săgețile ploii se oglindesc pe foaia mea,
și mă întreb : « E doar a mea sau e și a ta ? »
Clipocitul fără sonor...e galben pe foaia mea
așa cum galben mi-e chipul la vederea ta
în puful omizilor.