Zilnic, puțin, câte puțin
Mă înmormântez într-o groapă comună
Primită drept dar de nuntă
Atunci când începusem să visez adâncul,
Acea groapă avea ca și mine 23 de ani
Și un sicriu, numit suflet, mereu cu gura căscată.
Eu, cu o desagă de iluzii,
Orbit de un daltonism ce unii îi zic iubire
Am dănțuit Isaia prin pronaosul ei
Căutând măcar timpul să-l calc pe picioare
Așa cum zic babele …
Degeaba, până și el și-a cocoțat plumbul
Pe soclul lutului meu.
Astăzi, în același ritm fredonez
Veșnică pomenire la celălalt capăt din mine
Și aștept un mâine când îmi voi coborî
O ultimă bucată de cer.