Se trage între noi a timpului cortină
Și-ntr-un scenariu vechi, banal
Îndrăgostiții lumii, fără de vreo vină
Își joacă rolul ultim, de final.

O zi sau doua, cât să mai avem?
E-atat de clasică această despărțire!
Ce act sublim, ce recviem,
Pentru ce-a fost candva, atunci, iubire!

Și despărțirea se învață poate.
Și toate rolurile se învață,
Cu timpul le-nvățăm pe toate
Și suferim cu zâmbetul pe față.

Se-aude în surdină o vioară…
Cum plânge arcușul pe strune!
Scripeți, o cârpă și-o sfoară,
Tăcere între noi vor pune.

Bucuresti,
Iunie 2001