FRUNZE DE TOAMNÃ

Misterios le-a colorat
Din verde-n galben și în roșu,
Moartea din frunze-a îmbrăcat
De sărbătoare tot orașul.

Acest torent nestăvilit
De frunze, ce cad în tăcere,
Umple în noi un labirint,
Dând libertate la himere.

Noi nu vom ști unde se duc,
Căzând mereu către abisuri
Și-n alte lumi de se arunc,
Pegași călătorind în visuri.

Și nu știm de se prelinge
Lumina dată lor de soare,
Sau este rouă de sânge,
Sau din pământ e-a lor culoare.

Pășim pe-un covor de frunze,
Mormânt comun , multicolor;
Când strivim aceste buze
Ele șoptesc al nostru dor.

Viața însăși e o frunză
Tremurătoare cum e plopul,
Verde e pân’ la amiază
Dar căzătoare ca amurgul.