Păsările nu zboară!
Ele își coboară numai, aripa spre pământ
pentru a simți freamătul apelor
și o înalță ca să primească lacrima cerului…

Apele nu curg!
ele alunecă numai, sub umbra păsării
și o urmează, răbdătoare
nelăsând-o să se înfigă în pământ.

Cerul nu plânge!
el își clătește numai ochii,
în penele de argint ale aripei
și le dezmiardă, din când în când,
cu câte un mărgăritar
care nu trebuie să se piardă
în apele cu umbre, dedesupt.

Pământul nu tace!
El geme când nu sărută umbra nici unei păsări,
se amăgește că zboară când câte-un val îl înalță,
și privește amenințător către cer,
când nu-l mai ajunge nici o lacrimă din înalt.

Pământul e o colivie goală, în zadar ferecată.