Sub iarba ce-a crescut, pe dâmburi de morminte,
In mreajăle uitării zac mii de osăminte,
A celor ce-au căzut, pe câmpuri de bătaie,
Sub ciuruit de gloante și bombe cu văpaie.

Cu vuietul pe buze și sânge prin tranșei,
Ei au murit la Oarba, pe Someș, la Carei,
Să-și apere menirea și scumpa noastră glie,
Să-și re-întrejească țara. «O… Dulce Românie!»
Ai fost mereu râvnită de Est și din Apus,
De marile imperii ce biruri ți-au impus.

La buciumul ce sună și astăzi din Carpați,
Români-și iau aminte de marii lor bărbați,
De Mircea și de Ștefan, de marele Mihai,
De cei ce dorm în pace pe românescul plai.

Trecut-au fără milă, puhoi de tăvăluce,
Potop trimis din ceruri, pedepse mai năluce,
Dar n-au trecut urgia și ura omenească,
Nici chinurile aprigi sub flacăra cerească.
De-aceea s-avem grijă de tainice mormânturi
« Pe care sfânta cruce se leagănă de vânturi ».

Sosi-va oare timpul, un drum mai mlădios,
S-avem stindard în față, cuvântul lui Cristos?
S-apară printre oameni, iubirea, armonia,
Si să dispară veșnic, ura și dușmănia?

O, Doamne, fie-ți milă și fă din noapte zi
Și scutură-i din ceruri, până se vor trezi
Pe cei bolnavi la minte că nu mai simt ce doare.
Draptate ! Libertate ! Fă pace-intre popoare !

«O, taină a Providenței!»...Unealtă de urgii,
Ce-ai îngrășat pământul cu oseminte, mii.
Din moarte fă viață, din negură un soare,
Iar pe morminte crească, în loc de spini, o floare.-

Corneliu 19.10.2007