La capătul nopții, aliniat felinarelor, curgea un om din oglindă.
Mi-am smuls inima dintre gratiile cuștii să-l întâmpin.
Înfierbântată era, strălucea de sudoare în apele moi.
I-am arătat-o în palmă, descuiată cu ninsoarea în prag.
Asemenea unui smoc de iarbă, inima mea stăruia să-l cunoască
Frunzărește, în afara clepsidrei, numai foșnind dintre vene.
Ca un bulgăre de unt s-a rostogolit, precum soarele

Am simțit o înțepătură, arsură, strivire, răsucire de lamă în rană.
Durerea absurdă a muritorului.
Mi-am numărat pașii pe calea rulantă și numărul lor era fix.
Apoi scările și-au stivuit treptele.