Gândind la ceea ce am sau n-am;
Îmi fug ochii în cer..
E-același cer de-acasă.
Un albastru intens și ars,
Un calm profund și rece..
Mașinile fugeau între mine
Și semafor
ca niște animale turbate.

În fiecare clipă trăiam și muream;
Zburam candid în ieri..
Amintirea norilor, neștearsă,
Un anotimp intens și ars,
Un calm profund și rece..
Oamenii se grăbesc pentru mâine,
Câteodată mor
și lasă văduve numele uzate.

Așteptând la vreun sobru semafor
care nu vrea să se schimbe niciodată,
Gândeam la ceea ce n-aveam, un nor;
fugea către mâine energia nestăvilită..
Tic-tac, trece timpul de nemăsurat,
Inutil măsurat, triat sau reorganizat..
Obligațiile reci, nemărginirea albastră,
Sunt doar fărâme ale lumii increate..
Iar singura speranță de viață, a noastră,
Arde în lumina unei flăcări îndepărtate.