Mi se sprijină tăcerile în linii de orizont verticale.
Te-aș acuza că mi-ai întors lumea pe dos,
dar n-ai făcut decât să o răsucești la 90 de grade.
E cam frig aici de când mă ții doar într-o dungă.
Pe verticală albastrul se vede mai negru, știai?
Până și respirația îngerilor pute a moarte crudă
iar pe Dumnezeu l-am văzut trecând strada pe roșu.
Nu mi-e bine deloc în lumea asta, orizontul mi-e
foarte îngust când mi-l ții așa, într-o parte, mă
strânge la inimă, ma jenează când merg înainte,
dar nu pot sta pe loc, pentru că mi se face teamă.
Pe verticală ajung să fiu paralelă cu dragostea ta.