Pășesc pe muchia timpului și-mi pare
ciudat, asemeni unui semn de întrebare
tăișul ca o lamă de cuțit
tăind felii de ieri și azi, din infinit.

La ce bun oare,
când oricât ai tăia
se pare
că nimic nu s-a schimbat,
timpul e la fel de patrat
cu laturi la fel de egale

iar clipele, goale
curg în aceeași măsură,
iubire și ură,
venin și candoare
viață și moarte
’ntuneric sau soare.

Însă, mai multe pătrate, alăturate
formează un cub, o nouă dimensiune,
insinuantă ca o promisiune
ascunsă în interior.

Acum, am mai multe pătrate să măsor
iar clipele parcă nu mai dor
ci tăiate felii din infinit,
îmi spun că există-nceput și sfârșit.