Căzut din lumină,
Deși sunt plămădit din beznă,
Eu am dorit să aud trilul
Îngerilor care doar în exaltare mai subzistă,

Eu am crezut într-o prejudecată
Servită tămâiată și semidigerată,
Dar într-un final m-am redescoperit pe mine
Și am renunțat la cea mai teribilă amăgire
Pe care omenirea a cunoscut-o până acum:
Biserica creștină a Evei și a lui Adam,
Din care doar arhetipul îl doream,
Al Evei, ca femeie ideală
Tânjind totuși după o dragoste reală
Pe care-n parte oare am avut-o?

Căci eu nicicând nu am iubit-o,
Eu m-am îndrăgit numai pe mine,
În apă reflexia eu mi-am privit-o
Și fascinat de unduitoarea-mi amăgire
M-am prăbușit în a neantului neștire!

Atunci eu am pretins că i-am iubit trupul,
Dar nu i l-am atins măcar cu gândul-
Lipsit, probabil, de imaginație-
Eu am crezut că eram sedus de a ei inteligență,
Dar nu i-am vorbit decât despre...
Cursuri și despre alte indezirabile abjecții,
Eu am fost convins că-i îndrăgesc stilul:
A întunericului fetiță,
Fără a îndrăzni nicicum să-i fac obiecții
Și asta poate m-a costat
Căci să-ți porți crucea este un păcat!

Dar nu-mi regret fatala fulgurație
De vitalitate și de adorație
Și chiar dacă a morții sângeroasă coasă
Îmi mătură stârvul de pe-a vieții fetidă plajă
Eu mor totuși fericit chiar și pentru o fărâmă
Vie din undița cu care eternul feminin
Îl face pe bărbat să-și creeze singur un destin
Și îl transformă dintr-o larvă într-un divin
Avatar, cu viața scurtă, dar îmbibată în nectar.

Un zeu uman, dar încastrat din naștere într-un osuar,
Sortit pieirii prin însuși faptul apariției,
Născut femeii și adresat extincției,
O picătură în plus în vortexul etern!

Eu n-am de gând să plâng acum când corpul tot mi-l spăl
Și nici să-mi abjur credința precum bunul Gilles
Căci eu prefer să intru-n moarte același, demn,
Fără regrete, doar un semn!