Din vălmășeala unei poeme fără rimă,
Pornești, te-nalți și singur te poticnești și cazi.
Pământul însuși parcă teribil se comprimă
Sub greutatea cruntă a vremurilor de-azi.

Ai vrea să n-ai în juru-ți atâtea mii de ziduri,
Să fii doar tu cu tine și-n pacea ta să scrii,
Dar lumea-ntreagă-i parc-o cutie de chibrituri:
Singur cu tine însuți nicicând nu poți să fii…

Chiar de găsești în umbră un colț uitat de lume,
Te caută cu grijă, te află și anume
S-ascund, priviri orbite,-n cotloane-ntunecate,
Se chinuie să vadă, deși nu pot răzbate.