Se împlinesc azi patruzeci de ani,
Când mă gândesc cu patimă oftez,
La timp, la sănătate și la bani,
De când am început ca să fumez ;

Eram în noaptea de revelion
Între colegi, la un restaurant,
Când i-am cerut amicului Ion
Un Kent, s-arăt și mai interesant ;

Þigară-naltă, suplă, însă grea,
Gagicile intraseră-n derută,
Mă admirau privind-o cum ardea,
Având statut, pe-atuncea, de valută,

Și-apoi cu vin, rachiu, bere și rom,
Vreo cinșpe, tot străine,-am inhalat,
De m-am trezit în noul an că-s om
În rând cu lumea și eu, viciat,

Iar de atunci, știind cât e de bun,
La bucurii, belele sau de silă,
În Lei, am ars hectare de tutun,
Un Lamborghini nou și înc-o vilă,

Că ce e drept, la șpriț, la o cafea,
Un pocăraș, de-o noapte exclusivă,
Ori după sex, iertați expresia,
Þigara-i ca bomboana pe colivă,

Dar viciului, nicicând nu i-am cedat,
Îi promiteam în fiecare seară
C-a doua zi, mă las iar de fumat,
Și-mi aprindeam o ultimă țigară,

Descoperind astfel, ce curajos,
Din serile târzii până în zori,
Și ce tenace sunt și-ambițios
Lăsând fumatul de sute de ori,

Și mai ales că nu-i nici sănătos,
Þigara, precum doctor-mi zicea,
E elementul cel mai canceros,
Trăgând cu pasiune din lulea….

Nevastă-mea, la fel, s-a așezat
Pe capul meu, vorbind de nemurire,
Exemplu’ fi’nd Ion, ce s-a lăsat
Acum doi ani, când a dat în primire,

“Că n-am ambiț’, tutunul e mortal,
Că tot promit să-l las și nu am vână”
Și-mi scoate ochii, mă-sa-n special
Cu rotocoale de Carpați cu frână,

De-am hotărât, serios, fără gargare,
Anu’ acesta-l las, nu mă mai joc,
Când vom ciocni șampania-n pahare
Voi stinge, iarăși, ultimul chiștoc.

Valeriu Cercel