în fiecare primavară florile
devin bun public
în fiecare toamnă cad în țărână
numai tu, mireasma zilelor din rai,
esti atât de timidă în zori
și asiști cu atâta tristețe la moartea de seară.
aș putea să iubesc la nesfrâșit
înflorirea ta – fatala ta dispariție
însă grijile de zi cu zi mă doboară
voi fi în curând perna ta de țărână
oricâtă groază de mormânt port zilnic
în spate și-n gânduri
mireasma ta de fecioară înnebunește veacul prin care pășesc
mereu căutându-te
sclavul unor trasee exacte
vino atunci când secundele nu mai trec
atunci când ogoare de vieți înfrunzesc
ori atunci când adorm și vreau să-ți visez mireasma
vino în munți pe-nserate când
călugării dorm
și numai clopotul unei stele singuratice bate
pe pământ.