Și stă...
Și așteaptă să mai răsară
O dată soarele.
Aripile de plumb
Îi sunt ca o povară,
O pedeapsă a nesupunerii.
Cu pași mici și rari
Bântuie prin cimitirul pustiu.
Se oprește lângă cripta
de piatră
Și o mângâie cu mâna vineție.
Unghiile lungi o zgârie
cu toată furia,
Iar strălucirea stranie
A ochilor se pierde în zori.
Demonul dispare
Și nu lasă în urmă
Decât aripile grele de plumb.