Fluturând spre țărm sufletele
noastre, zdrențuite
ca niște batiste,
așa vom fugi din cetate,
triști și îngândurați și neîncrezători
în cuvânt.

Pentru o mie de ani vom decreta
tăcerea,
până la surparea în noi,
umezite în lacrimi, ca azima frântă
în vin,
ne vor fi tăcerile și visul
fără cădere în somn.

Vom pleca în călătorie
până la capătul ființei noastre,
vom pluti pe ape
înconjurând tânguirea noastră
și frunze veștede de măslin
vor ninge, friabil, în mintea noastră…

Sunet cioplit în lemn este cuvântul!
Iubirea noastră…
cântec înecat!