Mi se-așezase pe obraz,
ușor
o zbatere de aripi,
sau un zbor...

-O fi -îmi spun - un fulg de nea.
-Nu fi prostuță! - îmi răspund tot eu-
de unde fulgi? nu vezi?
e primăvară! e numai vânt
sau, poate,
o petală...

De-acum alunecase și
mă-ntrebam cam ce-ar putea
să fie?
Mă gâdila, ușor,
pe sub bărbie.
Apoi, mi s-a prelins puțin mai jos,
spre sânul stâng.
Era... puternic...
dar era... plăpând...

Mi-am spus:
-E-o lacrimă de-a mea!
m-am luat cu primăvara
și-am uitat de ea...

Am luat-o-n palmă:
alba pană avea și aripi și era
ușoară
părea un fluture când zboară!
Tăcea?... Plângea?...
Că-i picura din suflet
roșu-sânger...

Dar asta nu e lacrimă... e înger!