Timpul să spună era în
lumea lui doar să-și spună
poveștile vechi, strălucirea
pleoapei dedesubt.
Nu vedea înainte, în marginea
lui cum se încrucișează
ghemii cărămizii ai florilor.
Începeau să se spună atâtea,
curgând în numărul degetelor
- înalții- piticii- apoșii
- la mal sau departe.
Mai sus, florile la mal:
timpul era să spună în parfumul
lui iute, iute, cum ne desenăm
unii pe alții. Altfel,
sclipirile vadului:începeau,
la urmă, să se simtă doar
cojile subțiri ale macilor.