nu pot să-mi dau seama
dacă sunt ultimul
trecător prin orașul
cu o singură biserică
mă simt tot mai tulburat
și aceeași grabă
mă împinge desculț
spre capătul umbrei
deasupra câteva păsări
zbătându-se între aripi
îmi dau târcoale
ca la un ospăț
la care nimeni nu mănâncă

dedesupt doar o lacrimă ruptă
clipocește într-un colț de batistă
privirea din clopot ademenește
iarba crescută pe oase...

dar ce contează câțiva pași
printr-un trup în care nu se mai
întâmplă niciodată nimic...