Camera mea, se stinge-albastru pur,
În ochii tăi ca niște viorele,
Și volbură iubiri sunt împrejur,
Cu spiriduși, cu zâne și cu rele.

Mă mușcă iar dezordinea eternă,
A firii mele, lunecâd rebelă,
Și visul meu, arde ca o lanternă,
Prin noaptea răsturnată în pubelă.

Se sparge luna toată numai ape,
Și-n dans de umbre intră în alcov,
Lumina să o mistuie sub pleoape,
În alb și gri, și în dorințe mov.

Tu te oferi, cu grația ta albă,
Culcându-te pe verdele macat,
Și arzi acolo, patima ta oarbă,
De doruri încărcată și păcat.