Adîncuri nesfîrșite...

M-am ridicat din mine,din adîncuri nesfîrșite,
Din sufletul strivit sub povara vieții irosite,
Și-am așteptat să vină ninsoarea unui gînd deschis,
Dar n-a venit decît ideea vagă a tot ce-a fost invins.

Mă ascunsesem de lume și de mine de-o potrivă,
Într-un ungher de suflet ce plutea în derivă.
Am fost gasită de ideea că aveam să fiu iubită,
Și-ntoarsa în lumea din care fusesem izgonită.

Oare mă miră? De ce mă mai întreb?
"A fugi"-cosmarul real al bietului cerb,
Ce-a căutat printre bucăti de sticlă
Un vis frumos ce abia se înfiripă.

M-am mai zbătut odată pentru cea care am fost,
Dar am văzut că totul chiar totul n-are rost
Și m-am Întors in mine profund dezamagită
Și am rămas acolo sperînd că am fost iubită.

Acum mi-am ridicat un zid de apărare
Să nu mai pot să ies nici dacă aș fi în stare.
Înlănțuită cu zale grele și amare,de vise,
Am prefăcut în aur,cosmarul păcatelor promise.

De-atunci stingheră, hoinăresc prin suflet
Și îmi aduc aminte de iluziile apuse.
Cînd tropotul de viața m-a aruncat in larg,
În lumea cea normală de care am vrut să scap.

N-a să mai ies și voi muri acolo,
Cu parul alb și sufletul de rouă.
Am să arunc oglinzilor deșarte,
Prin care lumea se strecoară să se adape.