Punem vorbe pe tăcere
și vorbim mereu anapoda,
nu știu dacă se clădesc refugii,
soarelui i s-a luat lumina,
unii au averi, alții doar păreri.

Nimicul ne umple de uitare,
îmbrăcat în veghe caut un surâs,
am împodobit iubirea cu un inel,
am salvat tentativa ce părea eșuată,
așa că nu-mi pot găsi ultimul cuvânt.

Lumina ne face pe toți stele,
nu vrem casă la munte
pentru că ne văd doar norii,
mai bine ne-am face rai în inimă,
dar între oamenii apare iadul.

Oglinzile sufletești sunt amețite
de fumul otrăvit al conștientului,
plăcerile încep un drum posomorât.

Visul universal ce-l creiem cu toții
nu trebuie să fie niciodată egoist.